close
Cultura

Gherleanul Suciu Nicolae, despre Gherla și alte amintiri, în revista Crai nou.

IMG_9013

Articol preluat  complet din Revista Crainou.

L-am numit pe domnul Suciu „cititor fără de-asemănare”, deşi am văzut cu ochii mei şi m-am convins uşor că are de-o viaţă chiar alături o cititoare şi mai pasionată – pe soţia sa Ioana-Aurica. Dar frumoasa lui pereche de data aceasta va rămâne în umbră, căci el, „capul”, nu „gâtul” familiei a fost eroul central al revelaţiei scurtului meu popas la Gherla. O oră-două cât am stat în casa soţilor Nicolae şi Ioana Suciu a fost puţin pentru a ne spune măcar o parte din ce ne-am fi dorit, însă îndeajuns pentru mine ca să înfiripez un subiect de poveste, iar apoi, timp mult mai îndelungat să mă preschimb, asemenea gazdelor, într-o cititoare pasionată, căutând tot ce se poate găsi pe NET şi prin ghidurile turistice despre oraşul lor, aşezare cu vestigii în negura veacurilor.

Nu m-am interesat mai înainte de Gherla, ştiind doar că, de la instaurarea regimului comunist în România, timp de vreo douăzeci de ani, această veche urbe a fost un adevărat infern, unde erau aruncaţi după gratii oamenii cu spirit de libertate, credinţă în Dumnezeu şi dragoste de moşia străbună. Printre mulţi români care s-au consacrat slujirii Patriei, la penitenciarul din Gherla au fost închişi istoricul Bucovinei şi rectorul Universităţii Cernăuţene, Ioan Nistor, poetul creştin Vasile Voiculescu…

Gherleanul Suciu Nicolae, “erou modern” al unui reportaj în ,,flacăra lui Adrian Păunescu” 9-15 iunie 2017

Probabil, nu o dată, în drumurile pe la rudele şi prietenii din România am trecut şi pe lângă panoul cu inscripţia „Gherla”, dar fără a simţi impulsul de a porni în direcţia indicată. De-acum, această dorinţă nu mă va părăsi. Paşii şi gândul mă vor purta imaginar încolo, deoarece cuvântul „Gherla” mi-a pătruns în suflet nu ca „iadul comunist” de odinioară, ci ca un tărâm de dragoste frăţească, ca o cosiţă de apă cristalină, revărsând răcoare binecuvântată peste focul de la intrarea în luna lui Cuptor.

N-am obiceiul să cad bob sositor pe la oameni puţin cunoscuţi, chiar dacă insistă cu invitaţiile. Nu cred, însă, că cineva ar fi în stare să opună rezistenţă insistenţei domnului Suciu, atunci când e vorba de ospitalitate. Până a ajunge să-i păşesc pragul, am întreţinut scurte convorbiri la telefon. De la un timp, după fiecare material apărut în cotidianul „Crai nou” de la Suceava, aveam surpriza să ascult la telefon impresiile de lector ale unui domn din Gherla, ce mi s-a prezentat ca Nicolae Suciu. Din primele vorbe am înţeles că îl interesează tot ce se publică despre zona Bucovinei, în special despre partea cea orfană de la nord. Neavând altă sursă de informare (nu prieteneşte cu mass-mediile electronice), a găsit un prieten care adună mai multe numere de „Crai nou” şi i le expediază prin poştă. În acest fel, urmăreşte cu atenţie, decupează, transcrie pasaje întregi din tot ce reia cotidianul sucevean de pe SITE-ul „Zorilor Bucovinei” (prin înţelegerea amiabilă dintre directorul ziarului „Crai nou”, Dumitru Teodorescu, şi redactorul-şef al „Zorilor Bucovinei”, Nicolae Toma).

Cu Tricolorul în sânge

Pentru dragostea de ţară şi

de neam,

Tricoloru-n sânge-l am

Şi cele trei culori de-o

veşnicie

Le port în suflet, dragă

Românie!

N-ar fi nimic deosebit în aceste versuri simple, dar încărcate de înalte simţiri patriotice, dacă le-aş fi auzit de la vreun ţăran român din Tereblecea, Mahala, Suceveni, Ropcea, Pătrăuţi sau alte localităţi româneşti din nordul Bucovinei, prin care istoria s-a plimbat cu securea, tăind nemilos în carne vie. E uluitor, însă că un om care a trăit toată viaţa în ţara sa, care niciodată n-a călcat pe pământul sfâşiat de sârma ghimpată, poate să sufere şi să simtă durerea aşa cum o simţim noi, românii din ţinutul unde aproape în fiecare familie persistă ecoul unei tragedii de pe urma despărţirii de neamuri dragi.

Domnul Nicolae Suciu de la Gherla nu are rude, nici n-a fost vreodată pe acest tărâm al plângerii, fiind iniţiat doar din lecturi. Cu toate acestea, am văzut şi am simţit din partea sa atâta înţelegere şi sinceră compasiune faţă de destinul Bucovinei trunchiate, cum foarte rar putem întâlni astăzi la românii din Ţară, chiar şi la mulţi dintre acei care ne vizitează la sărbătorile naţionale, varsă câte o lacrimă, rostesc mesaje înflăcărate şi uită tot ce ne-au spus cum numai au trecut de partea cealaltă a frontierei. Nu ştiu ce ne-ar spune domnul Suciu, dacă ar ajunge pe la noi la vreo sărbătoare şi ar avea ocazia să urce pe scenă cu un mesaj de salut. Probabil, nu i-ar fi uşor să dea glas sâmburelui de dor ce-i rodeşte în suflet. Emoţiile i-ar înăbuşi vocea, toate suferinţele Ardealului s-ar răzvrăti în sine, îngemănându-se cu jalea Bucovinei.

Or, ardelean fiind, cu rădăcini într-un pământ care a suportat nelegiuirile străinilor, presimte de departe durerea fraţilor de suferinţă. Născut cu opt decenii în urmă, în apropiere de Gherla, la Hăşdate, i-a fost menit să meargă la şcoală în clasa I-a sub ocupaţia Ungariei Hortiste, în rezultatul dictatului de la Viena, din 30 august 1940. Copilul născut în apropierea mănăstirii Nicula, într-o comună românească din lunca Someşului Mic, înconjurată de localităţi cu nume neaoşe, aşa ca Livada, Silvaş, Băiţa, nu înţelegea de ce n-are voie să vorbească la şcoală în limba mamei. În conştiinţa-i fragedă i s-au imprimat întrebările: ”De ce, eu, fiu de român, sunt obligat să învăţ în limba maghiară? De ce să mănânc bătaie pentru că, fiindu-mi străină acea limbă impusă, nu puteam pronunţa corect cuvintele? Şi, mai ales, de ce, fiind descoperit că vorbesc româneşte în clasă, să iau iarăşi bătaie?”. Iată şi răspunsul la întrebarea ce mă ispitea înainte de întâlnirea noastră: De unde atâta iubire de Ţară şi atâta patriotism la un om care şi-a trăit tinereţea şi cea mai prolifică etapă a vieţii într-o perioadă când mulţi visau să evadeze din raiul comunist al României, când toţi erau sătui de aşa-numita epocă de aur?!”.

În virtutea profesiei, a îndatoririlor de serviciu la Combinatul de prelucrare a lemnului din Gherla, a călătorit mult prin Occident în anii când cortina de fier despărţea România de lumea liberă şi foarte puţini reuşeau să pătrundă dincolo de raiul comunist. Şi-a făcut studiile la Şcoala Medie tehnică de Construcţii, muncind cu entuziasmul tinereţii pe şantierele Patriei, dar având şi responsabilităţi deosebite legate de domeniul importurilor, a relaţiilor comerciale cu Occidentul. Se afla mereu în vizorul superiorilor. Dar a fost întotdeauna corect, la orice întâlnire în străinătate având alături un translator, ca să nu cadă vreo năpastă pe capul său. Niciodată nu i-a trecut prin gând să rămână în lumea liberă, să-şi abandoneze Ţara. Odată i s-a întâmplat un caz foarte neplăcut. Se afla într-o delegaţie la Veneţia, avea bilet dus-întors. La aeroport, însă, i s-a spus că biletul său a fost vândut altei persoane Era în ajunul Crăciunului, a sunat acasă povestindu-le la ai săi păţania. Pe nepoţel l-a întrebat ce cadou îşi doreşte de la Moş Crăciun, auzind de la băiat că nu vrea nimic, numai să-l vadă pe bunicu acasă. Iar cu soţia a făcut-o pe umoristul, cerându-i să-i trimită o oală cu sarmale. De fapt, era cuprins de panică, i-a sunat pe toţi cunoscuţii de la Agenţia Tarom, fiind ajutat de o doamnă din Timişoara. A doua zi, la 7 dimineaţa a urcat în avionul prezidenţial, bucuros că va întâmpina naşterea Domnului împreună cu familia şi colinde româneşti.

A îndeplinit însărcinări ce-l ţineau întruna într-o extremă încordare, încât în 1997, cum numai a sărbătorit 60 de ani, s-a pensionat fără urmă de regret, începând o viaţă absolut nouă, cu pasiuni radical deosebite faţă de ocupaţiile de mai înainte. Pensionarea nu l-a deprimat, cum se întâmplă de obicei cu oamenii energici, devotaţi profesiei, atunci când sunt nevoiţi să accepte aşa-numita odihnă binemeritată. Dimpotrivă, pentru Nicolae Suciu a început cea mai interesantă, cea mai frumoasă etapă a vieţii, care durează deja de douăzeci de ani.

În sublimul poeziei

Primul lucru ce l-am auzit de la domnul Nicolae Suciu a fost că e tare amărât din cauza unui prospect turistic al oraşului Gherla, apărut de curând, în care au fost neglijate bisericile ortodoxe: ”Avem 36 de biserici în zonă. Au fost incluse lăcaşele catolice, armeneşti, evreieşti, dar nici una din cele 6 ale românilor. Sunt tare supărat…”. Prospectul fiind sponsorizat de primăria oraşului, era dispus să meargă la primar să-i ceară socoteală.

M-am interesat de naţionalitatea primarului. ”E român, dar cine ştie ce are în inimă, căci s-a cam amestecat lumea pe la noi – prin căsătorii mixte, prietenii, diverse interese…”, a fost răspunsul. Cât de mult aminteşte aceasta de situaţia din părţile noastre: în ară sau în afară, românii pretutindeni sunt primitori şi binevoitori, gata să cedeze de la sine, numai să nu supere pe alţii. Ca să nu greşesc în faţa adevărului, trebuie să spun că, mândrindu-se cu sorgintea dacică-românească, iubindu-şi nelimitat neamul din care fac parte, soţii Suciu preţuiesc valorile altor etnii ce şi-au găsit Patria în România, au prieteni printre ucrainenii şi maghiarii care sunt buni cetăţeni români. Bunăoară, ei primesc prin poştă revista ”Curierul ucrainean” şi publicaţia bilingvă (maghiaro-română) ”EGYUTT, ÎMPREUNĂ”. Ataşamentul faţă de revista maghiarilor se datoreşte dragostei lor pentru creaţia poetului Adrian Păunescu, cel care a contribuit la apariţia acestei publicaţii. Am văzut în casa soţilor Suciu, simţind cum vibrează în inimile lor, un adevărat cult pentru poezia lui Adrian Păunescu. I-au adunat operele în biblioteca personală, citindu-le filă cu filă, vreo 24 de volume. Când erau ocupaţi cu serviciu, prinşi în grija pentru creşterea copiilor, aveau timp mai puţin pentru lecturi, însă cenaclul ”Flacăra”, ”Totuşi iubirea” le opreau timpul în loc, dăruindu-le suprema fericire a întâlnirii cu poetul îndrăgit. Începând cu 2009, Nicolae Suciu a avut o relaţie mai apropiată cu Adrian Păunescu, întreţinând o bogată corespondenţă şi convorbiri la telefon în care îşi împărtăşea sentimentele, emoţiile de pe urma lecturilor. În una din scrisori îi împărtăşea: ”Mi-aş dori să fiu elev şi să fiu pedepsit să transcriu poezia ”Steaguri de ţărână” de 10 ori!”. Emoţiile profunde i-au fost răscolite de rândurile: ”Ridic spre ceruri steagul de luptă al ţărânei”.

Una dintre cele mai frumoase amintiri îl poartă spre ziua de 19 februarie 2009, când a fost cu soţia acasă la poetul Adrian Păunescu, primind Cartea Cărţilor de Poezie, cu dedicaţia autorului, şi volumul ”Rugă pentru părinţi”. Neavând posibilitate să onoreze invitaţia la lansarea unei cărţi despre Adrian Păunescu, semnată de autorul maghiar Hajdu Gyozo, domnul Suciu a trimis un original fotomontaj, în 20 de exemplare, cu portretele celor doi prieteni. Sub portretele respective a plasat următoarele texte: ”Frate! Eu sunt scriitor maghiar şi patriot român” Hajdu Gyozo; ”Prietene! Nu cer nimic, în schimb,/ Le pot avea pe toate,?/ Nu cer nici loc, nici timp,/ Eu am eternitate”. Adrian Păunescu.

Venerându-i astfel pe creatorii de valori naţionale, conştient de modesta sa înclinaţie lirică, Nicolae Suciu ”îşi permite să păcătuiască” cu poezia, fără a pretinde la ierarhia poeţilor. Îşi exprimă în versuri sentimentele patriotice, admiraţia faţă de oamenii care fac ceva bun pentru ţară, dragostea faţă de fiinţele apropiate. Participă la cenaclurile literare din Gherla şi Cluj-Napoca, la lansări de cărţi, întâlniri cu scriitorii, unde citeşte şi din ale sale. Câteva poezii îi sunt incluse în antologiile literar-artistice ”Alburii sclipiri de stele” (nr. 13, Cluj-Napoca, 2017) şi ”Paşi pe visele ierbii” (nr. 14, Cluj-Napoca, 2017).

În privinţa lecturilor şi scrisului are alături un suflet pereche, pe soţia Aurica (Ioana). Îşi împărtăşesc părerile, discută pe marginea cărţilor citite, ambii, după cum mi-au dezvăluit în glumă, respectând principiul pluralismului. Unele pasaje le citesc în glas, aşa cum s-a întâmplat cu ”Suflet de orfan”, a profesoarei de origine ucraineană, Saveta Vărăreanu – o carte citită nu cu ochii, ci cu lacrimile, despre care au scris un emoţionant comentariu în ”Curierul ucrainean”.

Vezi articolul complet pe https://www.crainou.ro/2017/08/26/domnul-suciu-de-la-gherla-cititor-fara-de-asemanare/

 

Se încarcă...